Papucul miresei

În fiecare dimineaţă parcă mă salută dintre crăci. Într-o zi, cam ka vreo lună de când l-am zărit pentru prima oară, abia mi-am stăpânit instinctul de a mă descălţa şi a azvârli cu propriul meu pantof în copac; eram curioasă la culme să văd cum arată de aproape: o fi de damă sau de bărbat (nici atâta nu puteam distinge de jos), o fi fost zvârlit pentru că era scâlciat sau cineva de la etaj şi-a greşit pur şi simplu ţinta?

Mi-a părut rău că nu mi-am asculat atunci instinctul. Între timp, cineva l-a executat, lăsându-mă într-o ignoranţă perpetuă.

Stau "pup" în Bruxelles

Stau "pup" într-o cameră dintrun apartament situat într-un cartier relativ liniştit al Brussel-ului. La un moment dat mă dor genunchii şi mă las pe spate - acum s-a încălzit afară, prea brusc după o iarnă nu prea friguroasă dar exasperant de lungă - pielea de pe spate întâlneşte răcoarea parchetului şi se zbârleşte la lemn, apoi se resemnează. Se resemnează şi parchetul, şi cele două materii, lemnul inert prin prelucrarea industrială şi pielea mea vie fac schimb de energii până temperaturile de egalizează. Abia în acel moment aud iarăşi zgomotele străzii - maşini, plimbăreţi vorbind şi râzând - de parcă aş fi auzit cu pielea. Se lasă seara ca o plapumă, liniştea se împrăştie în oraş ca o pată de cerneală în apă, dar fără să se risipească granular, ci crescând din fiecare moleculă până devine un organism atotstăpânitor.

E ora zece şi totul e bine!

Sunt singură, dar nu simt niciun regret, doar derută; nu pot nici adormi, nu pot nici să mă ridic, parcă aş fi paralizat. Noaptea a venit ;i treptat m+a ţintuit de podeaua apartamentului din mijlocul acestui cartier liniştit dintr-o comună şi Brussel, în mica caspică Vlanderen din marea Belgiei.

What's going on, your Highness?

Recesiune - numele tău e o chestiune. De timp.

Acum trei zile, m-am dat pe mâna unui taximetrist-rechin în gara din Ashford. Pe drum mi-a spus tot felul de glume – sincer, am avut impresia că vorbeşte în dialect, n-am înţeles mai nimic din poantele lui, dar cred că erau un pic cam deşucheate, pentru că din când în când îmi făcea semne şmechereşti cu ochiul şi se hlizea într-un fel aparte. Deci, nu mi-a fost greu să adopt un surâs tâmp, dar cred că s-a prins că pe jumătate încercam să-i ignor apropourile, pentru că s-a răzbunat elegant: mi-a zis că nu acceptă plata cu cadrul de credit şi m-a oprit la o benzinărie din Kent, unde a trebuit sâ extrag cash din bancomat. Abia după ce am ajuns la hotel m-am uitat pe bonul luat din bancomat şi am realizat cât a scâzut lira sterlină: cele 120 de lire echivalau cu 133 Euro, cu şanse de a ajunge rapid la scorul de 1:1 (dacă Euro nu scade cu aceeaşi viteză!). După aceea am auzit şi am citit şi alte poveşti de groază: preţurile la locuinţe au scâzut cu 30-40%, numărul şomerilor a crescut de 2 ori şi jumătate (şomeri care cer de lucru!), iar declinul economiei e prevăzut să se prelungească cel puţin până în 2010. Mă întreb cum ar fi dacă acum cetăţenilor britanici li s-ar cere să voteze pentru intrarea Angliei în zona Euro. Deocamdată, îmblânzitul Albion pluteşte în umbra economiei coloniei pe care a creat-o: Satele Unite. Pardon, „Statele”...

Curăţenia de iarnă

Nu a venit primăvara, nici ciocârliile pe câmpiile Belgiei, din Ardeni până-n Östende, dar eu m-am apucat să fac curăţenie. Am scuturat plapumele îmbâcsite şi am eliminat 3 bloguri din lista de preferinţe: unul şi-a cerut scuze că din cauza crizei economice nu mai poate întreţine postul, altul şi-a limitat accesul şi trebuie să cer voie autorului să-i citesc blogul (dar mai rămâi sănătoasă, cucoană, ia-ţi geamantul cu blogul şi pleci! n-o să tuşesc fără blogul tău cu fiţe!); al treilea e al unei vedete, frumoase, dar nu l-am şters din gelozie ci pentru că era pur şi simplu un jurnal de spectacole şi vacanţe.

Apropos, ce-i aia “megastar”? Adică megastar de România? Un megastar a cărui celebritate a depăşit graniţele? Ca preşedintele Băsescu când era marinar şi le-a depăşit până la Antwerpen?

Tot ce se poate

Tot ce se poate este permis, într-o libertate absolută a conştiinţei pierdute în negura nimicului. Tot ce se poate mi-a spus şi el aseară, înainte de a închide uşa în urma lui. Pentru moment am crezut că lumea se rupe în două, ca o bluză sfâşiată, cu un zgomot surd. Apoi s-a pierdut într-un fel de negură, ceva asemănător cu apoplexia pe care o fac persoanele în vârstă.
Fetiţa vecinilor de la parter este o blonduţă dulce, cu părul cârlionţat, ca un îngeraş din filme. Din când în când o alint chemând-o Shirley, pentru că îmi aminteşte de filmele cu Shirley Temple. Părinţii ei au încredere în mine şi când mai pleacă la o petrecere sau un spectacol o lasă în apartamentul meu. Facem desene, îi mai povestesc despre părinţii şi prietenii mei din România; pare fascinată de poveştile lui Creangă, cel mai mult o atrage Ivan-Turbincă, cred că încearcă să-şi imagineze cum Moartea poate să fie înghiţită de sacul lui Ivan, precum cupa unei flori carnivore absoarbe o muscă, iar pe de altă parte cum de poate fi atât de naivă.
De la o vreme, Jean-Marie, tatăl lui Shirley, nu mai izbuteşte să se prefacă că nu mă priveşte într-un fel aparte când vine să o ia acasă, iar soţia lui ne urmăreşte pe amândoi. Ştie, dar atâta vreme cât nu se traduce în fapte (şi şi-a dat seama că eu nu voi face nicio mişcare, iar de soţ este sigură, cred, că nu va îndrăzni să facă primul pas) pare să nu-i pese. Se mai întâmplă, cam de două ori pe lună, să stăm de vorbă la o cafea sau un ceai, să bârfim jumătate de oră.
"Tous ce qu'il est possible..." mi-a replicat într-o zi, la o săptămână după ce m-am despărţit de Marcel, când i-am spus că savurarea unui ceai verde în dimineţile întunecate de iarnă poate avea ceva senzual.
Şi mi-a zâmbit într-un fel aparte.

Uneori...

...Avem incredere in oameni abili in a genera incredere. Sunt recomandati, iti fac un serviciu, si gata, esti prins in mreje. Urmeaza o miza mai mare, dar...Nu mai raspunde la telefoane, suni zi si noapte, trimiti mesaje...
Oamenii astia, care in dictionare apar la titlul "escroci", drom noaptea mai bine decat noi. Banuiesc ca la biserica ii ingana pe preoti in sintagma dreptatii care exista in ceruri. Pentru ca intre timp, suferi si tu si familia ta. Oare cum putem sa-i pedepsim pe pamant, iar Dumnezeu sa ne ierte in ceruri. Ca sa putem si noi, inselatii, sa spunem ca daca am gresit, dreptatea ne asteapta in ceruri.